Vis urat; inca un vis


De doua zile de la nefericita experienta prin care am trecut, nu pot sa vad altceva decat imaginea castelului aluia nenorocit in padure, aparand si disparand in cateva secunde, pe masura ce avansam. Ca soarele care se iveste dupa furtuna. Si apoi din nou furtuna.

Nu ma asteptam la asa ceva. Nu-mi venea sa cred unde ne aflam. Cele trei trenuri pe care le schimbaseram au oprit de fiecare data in cate-un satuc sau oras cu gara interesanta si cladiri de caramida rosie rasarind de dupa ea. In momentul in care am pasit afara din tren, am constatat ca nu numai ca in statia Gendron gara lipsea, dar ne aflam in mijlocul nicaieri-ului. Era ceata, umezeala, iar padurea atat de verde si de monumentala ne inconjura din toate partile. Am inghitit in sec si am mers pana la panoul cu harta de langa sosea. Nu am reusit sa il descifrez, asa ca ne-am intors pana la pensiunea din statie, care parea goala, pentru coordonate. Un domn binevoitor ne-a turuit cateva “a droit” si “a gauche“-uri, pe care mai tarziu le-am ratat.

De trei ani imi doream sa il  vad…

Am pornit neincrezatoare pe soseaua marginita de padure. Puteam simti in aer tensiunea, o vedeam cum se ridica si serpuieste muta printre copaci, odata cu ceata. Dupa 15 minute de mers in liniste, cu toate simturile alertate, am rasuflat usurata cand in fata noastra a aparut o casa. Imi ardeau obrajii si cred ca temperatura imi crescuse cu 1-2 grade din cauza stresului. Dupa casa, o alta si din nou sosea pustie pentru inca 10 minute. Deja nu mai aveam rabdare si incepusem sa bodoganesc in timp ce incercam sa zaresc printre copacii desi o urma de zid, un varf de turn. “Mai intai o sa vedeti Veves. Apoi pe o colina, in dreapta, va aparea si Noisy.“. Dupa inca ceva minute am dat din nou peste o zona cu casute in care nu se intrezarea nicio miscare. Apoi, in stanga am vazut turnurile circulare ale Veves-ului. Am grabit pasul. Inima imi batea cu putere. Am ramas coplesita, cu un zambet larg pe fata cand, de dupa copacii de pe o colina indepartata, turnurile inconfundabile ale Mirandei au iesit la iveala. Atat mi s-a aratat, caci pret de cateva secunde cat am avansat, castelul s-a facut nevazut intre copaci.

Apoi din nou sosea si padure. Nu reusiseram sa estimam de unde incepea colina, asa ca am mers pe langa padure, pana am dat de niste porti verzi, inchise, ascunse la capatul unei potecute care devia de la sosea, pe care atarna o pancarta de proprietate privata. Acela trebuia sa fie locul, negresit. Dupa ce le-am sarit am inceput sa urcam cu urechile ciulite si cu inima la gura.

Probabil ca lipsa de entuziasm, de energie, sufocate perpetuu de angoasa sisuspansul care ne-au insotit pana ne-am vazut din nou in gara ne-a facut sa cedam. Sa nu ne mai gandim la scop si sa nu vrem decat sa e vedem afara din locul ala.

Pe masura ce urcam, incercam sa retinem potecile care pe alocuri se bifurcau, iar uneori dispareau sub copacii doborati de taietorii de lemne. La un moment dat, ajungand pe o poteca bine definita, am vazut lumina undeva in stanga. Am alergat aproape intr-acolo si am tras aer in piept, increzatoare, cand in fata mea a aparut un platou intins, imens cu copaci presarati din loc in loc. Insa increderea s-a stins repede, dupa vreo 10 minute de plimbat incolo si incoace, asteptand ca turnurile albastre sa rasara din nou de undeva. Panica incepea sa se instaleze, insa incercam sa o stapanesc si sa avansez. Asta pana cand Alexandra mi-a atras atentia ca a auzit un muget in padure. Sigur auzise fosnetul vreunei pasari. Insa in cateva secunde m-am oprit, cand sunetul departat a ajuns si la urechile mele. Mirosea a stana. Pe alocuri era faneata. Poate era doar o vaca. Dar sunetul s-a auzit mai aproape. Am facut 180 de grade si am zis “Mergi, repede.” Aproape am fugit pana in padure, incercand sa-mi cobor inima din gat si sa alung haosul mut din urechi. Am ajuns din nou in padure si ne uitam speriate una la alta, la rascrucea de poteci. “Uite, suportul de indicator” indicatorul era smuls si desi eram terminata psihic “hai sa incercam pe-aici.“. Dar dupa zece metri de calcat apasat prin noroi, la vederea potecii care disparea sub copacii cazuti, m-am intors nervoasa si desi nu voiam sa renunt, am simtit ca trebuie sa inchei cosmarul.

Acasa, imaginile din satelit mi-au indicat ca in acei zece metri, pentru cateva secunde, ma aflam pe drumul cel bun. Am renuntat usor, lasandu-ma coplesitade paranoie si de consecintele teoretice.

Atat. Si am luat-o speriata inapoi, pe poteca pe care veniseram. Dupa cativa pasi am constatat ca nu era aia. Urcasem sigura pe mine, cu imaginea fiecarei poteci si fiecarei cotituri in cap, ca acum sa ma aflu in fata unui loc pe care parca nu il mai vazusem in viata mea. Disperarea incepea sa se instaleze incet si sigur in creierul meu si nu am mai putut gandi. Nu am mai putut vedea. M-am stapanit sa nu izbucnesc. Era claustru. Eram blocate intr-un labirint, intr-un vis urat, care incepea in spatele portilor verzi pe care le sariseram la intrare. Potecile parca se schimbasera cat am stat pe platou. Nici nu voiam sa ma gandesc la ipoteza ca ne pierduseram intr-un mod atat de stupid. Dar nici nu puteam estima din ce parte incepuseram sa urcam. Asa ca cea mai inteleapta decizie a fost sa o luam de-a dreptul. Am privit in jos. Un pic abrupt, un pic alunecos. Dar nu am stat pe ganduri. La un moment dat am inceput sa auzim strada si am grabit pasul. Ne mai opream din cand in cand, asteptand sa treaca vreo masina, caci nu puteam vedea de copaci.

Cand am dat la o parte ultimele crengi si m-am vazut in strada, stiam ca aproape ma trezisem din cosmar. Dar uitandu-ne in stanga si in dreapta am realizat cu stupoare ca ne aflam in cu totul alta parte fata de punctul din care pornisem. Sa o luam la dreapta? Ba nu, la stanga. Ba nu. Un indicator spunea Veves – 5km. Unde dracu eram? “Oprim masini?” Oprim masini. “Va aflati aici” ne-a zis un domn aratand pe harta improvizata cu o seara inainte. “Celles e acolo” aratand in spate. Am multumit, a plecat si ne-am dat seama ca nu in Celles vrem sa ajungem. Gendron e in sensul opus. Am mai aruncat o privire pe harta. Eram prea departe de gara. Coboraseram in partea cealalta a colinei. Nu ne trezeam odata din visul urat. Si in timp ce ne intrebam ce sa facem, am mai oprit o masina si o tipa tinerica ne-a aratat directia in care trebuia sa mergem. “Dar vreti sa va duc eu?

Si asa ne-am vazut din nou in gara. Soarele rasarise, era de-abia ora doua. Ne treziseram in sfarsit.

Puteam sa mai incercam. Puteam sa mai incercam. Puteam sa mai incercam. Sentimentul de vinovatie s-a accentuat cand, ajunsa acasa, am descoperit traseul exact si mi-am dat seama ca rascrucea de poteciera la nu mai mult de 100m de castel.

Poate a fost un semn, poate am fost prea lasa. Poate trebuia sa mai incerc si asta aveam de gand, pana cand am vazut ca pe domeniu se vaneaza. Poate ca o sa ajung peste ani sau poate ca mi-e dat sa nu vad niciodata locul asta. Poate ca a fost o experienta traumatizanta, dar daca imi pasa cu adevarat o sa gasesc o cale. Daca nu, o sa gasesc scuze.

Poate ca trebuie sa inchid ochii si sa uit ca ziua asta a existat.

Dar cand ii inchid, nu vad decat turnurile albastre si ceata din jur.

Advertisements

~ by ancamitroi on June.22.2012.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: